Tatiana Țîbuleac, autor român și una dintre cele mai influente voci ale literaturii contemporane în limba română, a lansat în 2025 un nou roman, intitulat „Când ești fericit, lovește primul”, după o pauză de șapte ani. Cartea explorează traumele fiecăruia și consecințele migrației din Moldova, prin destinul unei femei din Chișinău, Mila, care ajunge în Paris, trăind un prezent dezolant în timp ce rememorează trecutul.
O forță în literatura română
Într-un interviu acordat Libertatea, Tatiana Țîbuleac a vorbit despre relația cu tatăl ei, influența acesteia asupra cărții, precum și despre fascinația pentru Moldova, prietenii și rolul literaturii. Autoarea s-a afirmat ca o voce dură, fără menajamente, în literatura română, cu personaje necenzurate și povești dure, dar și cu momente de umor amar.
Născută la Chișinău în 1978, Țîbuleac și-a început cariera ca jurnalist înainte de a debuta în literatură în 2017 cu romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi”. Această poveste despre relația complicată dintre mamă și fiu, moarte și tratament al traumei, a fost urmată de titluri precum „Grădina de sticlă”, tradus în peste 20 de limbi și premiat atât național, cât și internațional. În 2018, a lansat această a doua carte, plasată în Moldova anilor ’90, despre o orfană adoptată de o femeie din Chișinău, într-un context marcat de perioada sovietică.
Caracterele feminine, poveștile dureroase și finețea analizei sociale definesc stilul inconfundabil al Tatianei, al cărei discurs liric și incisiv a constituit mereu un laitmotiv în operele sale.
Personajele necenzurate și pesimismul poetic
Autoarea descrie romanul „Când ești fericit, lovește primul” ca fiind cea mai personală creație a sa, întemeiată pe experiențele sale de migrație, pe relația complicată cu tatăl ei și pe destinul femeilor din Moldova. Personajul principal, Mila, are 50 de ani, locuiește în Paris, exercită meseria de îngrijitoare și este alcoolică, fiind o fostă profesoară universitară din Chișinău, într-un stadiu de degradare.
Cartea reflectă traumele legate de migrație, dezamăgiri și drame familiale. Tatiana Țîbuleac explică titlul ca fiind o reflecție asupra vulnerabilității fericirii, nu un îndemn la agresivitate, ci o avertizare asupra pericolului de a confunda fericirea cu invincibilitatea. În viziunea ei, fericirea nu trebuie să fie invincibilă, pentru că poate deveni o sursă de neîncredere și nepăsare.
Autoarea afirmă că moștenirea tatălui său se reflectă în trașeele sale—scepticism, umor dur, incapabilitatea de a accepta immediat realitatea, și în îndoială. A devenit tată în mai multe feluri, spunând: „Cred că i-ar fi plăcut această carte”, și explicând că experiențele tatălui și absența lui au format-o.
Tristețea, nu decor, ci stare de spirit
Toate cele trei cărți lansate până în prezent de Tatiana Țîbuleac poartă semnul unei scriituri dure și autentice. Autoarea consideră tristețea ca fiind o parte integrantă a realității, o stare în care se vede lumea fără măști și cosmetizări. Pentru ea, tristețea nu are rol de strategie literară, ci reflectă autenticitatea poveștilor și intimitatea personajelor.
În prezent, ea scrie cu înverșunare, însă această forță provine din experiențe și din dorința de a fi sinceră cu sine și cititorii săi. Nu vrea să-și repete stilul sau tematica, ci să păstreze intensitatea autentică a experienței umane, variabilă în funcție de moment.
Limba, spațiu de expresie și influență geopolitică
Despre limba română, dedicată scrisului, Tatiana afirmă că este limba în care a ales să-și construiască în mod conștient universul literar, deși limba rusă o însoțește de-a lungul vieții, fiind limba copilăriei și a Chișinăului. Ea observă că aceste limbi vor rămâne în ea, chiar dacă s-au produs schimbări în utilizare, mai ales în contextul războiului din Ucraina, care a adus o anumită stigmatizare limbei ruse.
Autoarea povestește că limba română este limba în care scrie cu mai multă luciditate și emoție, în timp ce limba rusă păstrează un strat mai vechi de sensibilitate, reprezentând lucruri interzise din copilărie.
Tragedii personale și abordarea pesimistă
Autoarea admite că în cele trei opere ale sale predomină o anumită stare de tristețe și nemulțumire, ca urmare a dificultăților de a trăi pe deplin satisfecția sau dispobilitatea de a fi recunoscătoare. Pentru ea, această tristețe nu este decor, ci un mod de a privi lumea direct, fără iluzii. Fierberea emoțională, contradicțiile și ambiguitatea sunt elemente cheie în povestirile sale.
Trecerea anilor și experiențele personale au determinat-o, conform spuselor sale, să devină mai atentă la nuanțe și să scrie dintr-o poziție de acceptare a faptului că nu toate lucrurile trebuie explicate sau justificate. Autoarea afirmă că a devenit mai puțin preocupată de fetișizarea formulărilor, preferând sinceritatea și nuanța.
Relația cu Moldova și migrația
Referindu-se la aspectul migrației din romanul său, Tatiana Țîbuleac rememorează Moldova din anii ’90 ca fiind un loc de tranziție, dominant de provizorat și lipsă de stabilitate. Plecarea nu era planificată, ci o necesitate de supraviețuire, pentru a menține familiile în viață, într-un climat de oboseală și solidaritate discretă.
Diferența majoră între migrația din acea vreme și cea de astăzi constă în context: atunci, migrația era cauzată de lipsuri, în timp ce acum, de oportunități. În orice caz, nucleul emoțional rămâne același: ruptura de acasă, distanța față de cei rămași și construirea unei vieți duble.
Autoarea afirmă că Mila, personajul din roman, reprezintă figura colectivă a femeilor care au trăit aceste experiențe de migrație și marginalizare. Ea subliniază că experiențele nu sunt ierarhizabile și că literatura poate ajuta la înțelegerea complexității umane fără a impune interpretări simplificate.
Viziunea asupra viitorului Moldovei și prietenii
Despre Moldova, autoarea povestește că e un loc oscilant între speranță și frică, iar generațiile tinere arată o mai mare deschidere spre Europa. Însă problemele vechi persistă, precum geopolitica și exodul, iar relația sa cu țara natală este una constantă, dar schimbătoare, influențată de momente de apropiere și depărtare.
În privința prieteniei, Tatiana afirmă că relațiile solide se bazează pe capacitatea de a reveni unul către celălalt în perioade dificile și fără obligații, chiar dacă apar tensiuni sau distanțe. Nu crede în prietenii fără conflicte, ci în acele legături care depășesc încercările vieții.
Literatura ca instrument al neliniștii
Autoarea consideră că literatura trebuie să fie și să provoace neliniște, să bulverseze cititorul, pentru a-l face să reflecte asupra realității complexe. În vremuri de tensiune globală, aceasta nu poate rezolva problemele, dar poate ajuta la înțelegerea lor mai profundă. Ea pune accent pe personaje ambigue, care reflectă contradicțiile și ambivalențele umane, evitând simplificarea și etichetarea easy.
Tatiana Țîbuleac continuă să scrie cu intensitate și sinceritate, explorând în profunzime complexitatea sufletului uman și condiția femeii în societate, păstrându-și distingerea ca o voce autentică în peisajul literar european.
