Întâlnirile dintre președintele Nicușor Dan și magistrați nu au adus revelații, ci au confirmat realitățile existente. Aceleași nemulțumiri, aceleași blocaje și explicații repetate, indiferent de guvern sau majoritate politică. De fiecare dată când sistemul judiciar intră în criză, reacția este aceeași: cine este vinovat? Politicienii, mass-media, „statul paralel”, Bruxelles-ul sau opinia publică. Mai puțin cei care au avut capacitatea de a interveni și nu au făcut-o.

Rezumatul discuțiilor de la Cotroceni este clar: independența justiției este mai vulnerabilizată din interior decât din exterior, cu implicarea (sau în beneficiul) deciziilor politice. Nu prin intervenții directe, ci prin mecanisme sofisticate: cariere manipulate, ierarhii opaque și concentrarea puterii. Restul nu sunt incidente, ci consecințe: lipsă de magistrați, volum mare de dosare, soluționări prin prescripție, resurse și infrastructură insuficiente.

Oficial, magistrații sunt considerați independenți. Practic, promovările, detașările și evaluările sunt controlate de structuri restrânse, dificil de contestat și aproape imposibil de transparentizat. Un sistem în care judecătorii vorbesc despre teama de sancțiuni sau de expunere funcționează sub propria limită de competență. Nu din cauza lipsei de profesionalism, ci din cauza unor mecanisme instituționale greșite.

În acest context, Inspecția Judiciară nu mai este percepută ca un garant al calității, ci ca un control disciplinar selectiv, care nu corectează abaterile, ci influențează comportamentele. Iar comportamentele induse prin frică sunt exact contrar principiilor de care sistemul de justiție are nevoie.

Problema nu constă în existența acestor disfuncționalități, ci în acceptarea lor ca fiind normale. Un sistem care își normalizează eșecurile nu se autoreglează.

Magistrații nu au revendicat privilegii. Au solicitat reguli clare, dispersarea puterii și responsabilitate reală, tocmai ceea ce sistemul de justiție pretinde altor instituții.

Discuția este necesară, însă incompletă.

Justiția nu este reprezentată exclusiv de judecători și procurori. Este un sistem complex. Iar un sistem nu poate fi reformulat eficient dacă este analizat dintr-o singură perspectivă.

Avocații sunt parte fundamentală a justiției. Fără o apărare solidă, procesul echitabil rămâne o formulă constituțională fără conținut. Cu toate acestea, în dezbaterile despre „starea justiției”, vocea avocaților lipsește constant. Nu pentru că problemele nu există, ci pentru că sunt incomode.

Sistemul solicită predictibilitate, dar funcționează pe improvizație.

Avocați neplătiți de luni de zile pentru serviciile de asistență judiciară de stat. Apăriți în câteva minute pentru dosare complexe. Obligația de a formula concluzii fără acces real la întregul dosar. Acestea sunt practici obișnuite, nu excepții.

Aceste disfuncționalități nu influențează doar confortul profesional al avocaților, ci și dreptul la apărare. Iar dreptul la apărare este o garanție fundamentală a cetățenilor, nu un privilegiu al apărătorilor.

În ceea ce privește reformele, întrebarea crucială este dacă sistemul penal, în ansamblul său, mai păstrează echilibrul între acuzare și apărare. Un sistem în care acuzarea este consolidată și apărarea precarizată nu poate fi considerat eficient. Este dezechilibrat.

Problemele sunt bine cunoscute, evidențiate și adesea amânate. Persistența acestora ridică o întrebare legitimă: cui servește o justiție lentă, inegală și fragmentată? Qui prodest?

Pentru economie, rezultatul este clar: incertitudine. Investitorii nu se tem de reguli stricte, ci de reguli imprevizibile și decizii întârziate. Un sistem judiciar opac este o taxă ascunsă pe inițiative și capital.

Responsabilitatea nu este dispersată. Ea aparține Parlamentului, care a adoptat legislație dezechilibrată, guvernelor succesive, care au tratat justiția ca pe o monedă de negociere, și Președinției, care a adoptat fie rolul de mediator pasiv, fie de actor activ în loc de garant ferm al funcționării instituționale.

Reforma reală a justiției nu poate fi realizată dintr-o singură perspectivă și nici fără implicarea tuturor actorilor relevanți. Nu poate funcționa fără judecători independenți, procurori care își exercită rolul în limitele legii și, la fel de important, fără o apărare efectivă, respectată și funcțională.

Dacă se ia în considerare o reorganizare adevărată, aceasta trebuie să abordeze toate aspectele justiției. Altfel, nu vorbim despre reforme, ci despre gestionarea disfuncțiilor.

Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul rețelei internaționale bnt attorneys in CEE din România, doctorand în domeniul Managementului și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București.