Curtea Constituțională a României reprezintă, prin definiție, o entitate autonomă cu rol juridico-politic. Este împuternicită cu atribuții jurisdicționale, precum controlul constituționalității legilor, soluționarea conflictelor de natură constituțională și validarea procedurilor fundamentale ale statului, și are și un rol politic, dat fiind modul de compunere, având judecători numiți exclusiv de actori politici. Trei judecători sunt desemnați de Președintele României, trei de Camera Deputaților și trei de Senat. Această distribuție nu constituie o coincidență, ci reprezintă un model constituțional conceput pentru a asigura pluralismul și echilibrul între puteri.

Independența formală…

Această componentă politică a numirii determină, adesea, ca atunci când Curtea se pronunță asupra unor cazuri sensibile sau ia decizii nepopulare, să apară reacții politice. Judecătorii sunt etichetați în funcție de partidul sau actorul care i-a propus, iar mass-media vorbește despre „voturi politice”, iar opinia publică percepe deciziile CCR ca fazendo simple extensii ale majorităților conjuncturale. Deseori, aceste critici devin un scut pentru actorii politici interesați.

Constituția și regulamentul de organizare a Curții asigură, cel puțin formal, garanții solide de independență. Judecătorii sunt inamovibili, primesc mandate de nouă ani nondemontabili și nu pot fi revocați din motive politice. Deși la numire sunt selectați dintre persoane cu opțiuni ideologice sau traiectorii politice, cadrul legal exclude orice subordonare față de cei care i-au desemnat. Un judecător CCR nu are niciun motiv juridic să execute ordine, dacă dorește cu adevărat să fie independent.

…și tentația reală

Dincolo de atacurile politice de rutină, apar situații concrete care ridică întrebări legitime nu doar despre legalitate, ci și despre aparența de imparțialitate și imaginea instituției. Cazuri verificabile care nu pot fi considerate simple speculații sau conflicte politice, deoarece implică fapte, decizii administrative și relații instituționale evidente.

Un exemplu este cazul judecătoarei CCR Laura-Iuliana Scântei. În timpul mandatului său, premierul a desemnat-o ca reprezentantă a României în Comisia de la Veneția. Această desemnare nu s-a făcut printr-un proces transparent, ci printr-un memorandum guvernamental secret, ceea ce ridică semne de întrebare.

Din punct de vedere juridic, se poate discuta despre existența sau inexistența unei incompatibilități între funcția de judecător CCR și calitatea de membru în Comisia de la Veneția. Argumentele pot fi variate, iar practica internațională oferă multiple interpretări. Problema esențială însă nu este una tehnico-juridică, ci de moralitate și percepție publică. Atunci când un judecător constituțional primește un astfel de „beneficiu instituțional” direct de la guvern, în timpul unor deliberări asupra unor acte normative critice, imaginea de independență este inevitabil prejudiciată.

Cadouri instituționale și zone gri

Situația devine și mai problematică dacă se confirmă informații despre modul în care acest dublu statut a fost administrat. Conform unor surse din interiorul Curții, au existat discuții privind faptul că judecătoarea s-ar fi deplasat la evenimente ale Comisiei de la Veneția susținută de fondurile Curții Constituționale, deși în calitate de reprezentant al Guvernului. O astfel de confuzie de roluri este extrem de gravă pentru integritatea instituțională.

Pentru clarificare, s-ar fi apelat ulterior la Ministerul Afacerilor Externe, însă răspunsul ar fi fost că nu există fonduri suficiente pentru finanțarea deplasărilor. Indiferent de decizie, apariția acestei probleme evidențiază fragilitatea liniei dintre independența Curții și influențarea ei prin gesturi aparent mărunte, dar simbolic extrem de semnificative.

De asemenea, trecutul politic al judecătorului Iulia Scântei, cunoscut pentru legăturile cu PNL, și-a spus cuvântul. Potrivit unor informații, aceasta ar fi fost frecvent văzută la sediul Guvernului în perioada elaborării legii privind pensiile magistraților, act normativ cu impact major, discutat și în fața Curții Constituționale. Chiar dacă aceste prezențe pot fi justificate administrativ sau tehnic, ele alimentază o percepție de permeabilitate excesivă între Curte și Executiv.