Legea Vexler – o analiză clară asupra unei derapaje legislative cu efecte serioase asupra libertății, culturii și identității naționale, opinie de Claudiu Târziu, liderul partidului Acțiunea Conservatoare

Cuvânt introductiv – de ce vorbesc acum

Adresată românilor cu calm, responsabilitate și iubire pentru această țară. Nu din impuls, resentiment sau pentru a provoca conflicte, ci pentru a exprima clar ceea ce trebuie spus, într-un moment în care tăcerea devine complicitate.

Legea cunoscută publicului sub denumirea de „Legea Vexler” nu este o lege obișnuită. Nu reprezintă un simplu gest simbolic, nu este o normă tehnică și nici o inițiativă izolită. Este expresia unei perspective ideologice care, odată legislativă, are efecte profunde și ireversibile asupra modului în care o națiune poate să-și înțeleagă trecutul, să-și cinstească cultura și să-și apere demnitatea.

De la început, afirm clar: antisemitismul este condamnabil, la fel și orice tip de ură etnică, religioasă sau rasială. Însă, pentru că înțeleg răul ideologiilor totalitare, spun cu fermitate: nu se combate ura prin cenzură, nu se apără demnitatea umană umilind identitatea unui popor și nu se construiește pace socială prin frică.

I. Contextul real al adoptării legii

Dezbaterea din Camera Deputaților din 17 decembrie 2025 a fost profund viciată. Nu din cauza lipsei de timp sau absenței procedurilor, ci din cauza atmosferei morale în care s-a desfășurat.

A fost o dezbatere dominată de:

– teama de etichetare,

– presiunea mediatică,

– impulsuri de conformare automată,

– lipsa curajului de a formula întrebări legitime.

Mulți parlamentari au votat nu pentru convinerea de justiția legii, ci pentru a evita o etichetă. Când frica înlocuiește discernământul, democrația suferă, chiar dacă procedurile sunt respectate formal.

Incidentul din plen, când un afiș cu portrete ale unor personalități culturale importante a fost rupt ostentativ, nu este doar un episod de nervozitate. Este un simbol. Gestul reprobabil transmite, fără cuvinte, că anumite nume trebuie eliminate, că o memorie trebuie rescrisă, că o cultură trebuie „disciplinată”.

Nerespectarea sancționării rapide și exemplare de către conducerea Camerei Deputaților pentru acest gest semnalează un pericol grav: anumite excese sunt tolerate dacă servesc o anumită ideologie.

II. Nu vorbim despre o lege „împotriva extremismului”, ci despre un mecanism de control cultural

Problema centrală a Legii Vexler nu este intenția ei declarată, ci impactul concret.

Această lege:

– transferă evaluarea istoriei din cercetarea academică în sfera sancțiunilor penale;

– transformă interpretarea ideologică în criteriu legal;

– creează un cadru în care memoria devine suspectă, iar cultura – condiționată.

Termenii vagi (apologie, promovare, asociere, simbol, cult, materiale) permit multiple interpretări. Orice jurist onest știe că o lege ambiguă devine o armă: nu lovește pe toți în mod egal, ci selectiv și arbitrar, intimidând.

Impactul imediat nu va fi neapărat o avalanșă de condamnări, ci:

– autocenzură în rândul profesorilor,

– tăcere în rândul editorilor,

– prudență extremă în biblioteci,

– retragere a instituțiilor culturale din dezbateri sensibile.

Așa începe orice regim bazat pe frică: nu cu interdicții masive, ci cu neliniște permanentă de a greși.

III. Atacul asupra Panteonului național – un proces deja început

Celebritățile care susțin că „nimeni nu va atinge marii clasicii” fie nu cunosc realitatea, fie refuză să o recunoască.

De ani de zile, se exercită:

– presiuni pentru înlocuirea denumirilor de străzi și instituții;

– solicitări pentru eliminarea statuilor și busturilor;

– contestarea titlurilor de onoare;

– stigmatizarea publică a unor personalități reprezentative.

Nu discutăm despre personaje marginale, ci despre fondatorii României moderne, arhitecții statului național și mari creatori culturali.

Evaluarea anumitor personalități precum Kogălniceanu, Xenopol, Eminescu sau Iorga doar prin fragmente scoase din contextul epocii și interpretate cu grila ideologică a secolului XXI reprezintă un abuz intelectual.

Istoria nu funcționează astfel. Cultura nu se reduce la o acumulare de dosare de acuzare.

Dacă acceptăm această metodă, niciun nume nu va fi sigur. Astăzi sunt alții, mâine vor fi alții. O dată pornit, acest proces nu se oprește spontan.

IV. Memoria comunismului și riscul criminalizării martiriului

Un aspect extrem de sensibil este cel al memoriei detenției politice și al martorilor din temnițele comuniste.

România a avut zeci de mii de deținuți politici. Oameni care au suferit, pierdut viața și au fost distruși fizic și mental de un regim totalitar. Pentru mulți români, acești oameni sunt modele morale, nu simple figuri ideologice.

Orice încercare de a supune această memorie unei „revizuiri” motivate politic sau ideologic este profund nedreaptă.

Nu poți cere unui popor să nege suferința pentru a se conforma unei agende contemporane.

Dacă Legea Vexler va genera frică și în spațiul religios, descurajând cinstirea martirilor, atunci efectul său va fi nu doar anti-cultural, ci și anti-spiritual.

V. România nu are o problemă concretă de antisemitism, iar această lege este greșită pentru că

trebuie spus clar: comunitatea evreiască este respectată, protejată și sprijinită instituțional. Drepturile minorităților sunt garantate și aplicate.

În acest context, apare o întrebare legitimă: De ce România trebuie să se considere suspectă?

De ce i se cere constant să renunțe la reperele propriei istorii?

Politicile de culpabilizare colectivă nu vindecă, ci divizează. Nuclează resentimente acolo unde nu existau, pentru că oamenii resimt atunci când li se cere să se dezică de identitatea proprie.

VI. Legea Vexler – o legislație cu potențial rasist prin efecte

Pot afirmă cu responsabilitate: o lege devine rasistă nu prin intenție, ci prin rezultat.

Dacă o lege:

– stigmatizează predominant cultura majoritară,

– lovește sistematic în reperele unei singure națiuni,

– induce ideea că o națiune trebuie „corectată” din punct de vedere identitar,

atunci încalcă principiul fundamental al demnității egale.

Anti-umanismul este condamnabil indiferent de orientare. Nu există ură „bună” sau „justificată”.

Nu poți combate discriminarea cu alt tip de prejudecată.

VII. De ce „rabde” românii

Românii nu sunt indiferenți. Sunt obosiți, dezamăgiți și temători.

Sunt exasperați de conflicte artificiale.

Dezamăgiți de instituții care nu îi protejează.

Temători de etichete care pot distruge reputații și vieți.

Dar răbdarea nu este nelimitată. Frustrarea acumulată, dacă nu este gestionată democratic, poate duce la fracturări sociale, ceea ce ar reprezenta o tragedie pentru întreaga societate.

VIII. Soluția nu este revolta, ci revenirea la rațiune

Nu chem la ură, violență sau haos. Chem la:

– modificarea sau abrogarea legii, conform sesizării de neconstituționalitate depuse la CCR de președintele țării;

– claritate în norme;

– dialog sincer între istorici, juriști și specialiști;

– susținerea libertății academice și culturale.

O democrație matură nu se teme de trecut, ci îi caută înțelesul, iar procesul cunoașterii nu poate fi impus de presiuni ideologice.

IX. Mesaj final

România are dreptul la o cultură vibrantă, o memorie autentică, o identitate asumată și libertate fără frică. Legea Vexler, în forma sa actuală, amenință aceste valori.

Din dragoste pentru această țară, respect pentru adevăr și responsabilitate față de viitor, voi continua să spun aceste adevăruri cu claritate, calm și consecvență.

Nu împotriva cuiva, ci pentru demnitatea noastră comună.