Ariane 6 reprezintă noua rachetă europeană de lansare, destinată colocării sateliților civili, științifici și militari pe orbită, garantând accesul autonom al Europei în domeniul spațial. Succesul de lansare evidențiază puterea tehnologică europeană, iar România este parte integrantă a acestui program prin contribuții industriale și de cercetare realizate în perioadele de vârf ale sectorului spațial. În prezent, însă, industria spațială românească atestă un declin accentuat, fiind în stagnare, alimentată din succesele trecutului, între melancolie și inerție instituțională.

1. Ariane 6: negociere diplomatică, contribuții tehnologice, sabotaj politic

Participarea României la programul Ariane 6 a fost negociată la nivel governamental, în colaborare cu miniștrii responsabili de domeniul aerospațial din Franța și Germania, principalii actori europeni în construcția rachetelor de lansare. România a intrat în aceste discuții având în spate un istoric solid, consolidat din anii ’90, prin contribuția unor companii românești în fabricarea componentelor metalice pentru Ariane 5 – un capital tehnologic obținut prin efort și muncă, nu prin retorică politică.

În anii 2010, în România a fost realizată o mașină unică, fundamentală pentru producția Ariane 5: un strung vertical de mare viteză, cu diametrul de 6 metri și acuratețe extrem de ridicată. Această unitate a fost transportată în Franța cu 12 camioane, instalată la Les Mureaux – centrul de fabricație al rachetelor Ariane – și inaugurată oficial în anul 2014. Lipsa anunțării publice a evenimentului nu reflectă lipsa importanței, ci realități strategice: aceeași unitate fabrică produce și racheta balistică franceză M51 cu încărcătură nucleară, fiind singura de acest tip din Europa continentală.

România putea avea o contribuție majoră, nu una marginală. Procentul actual de 0,3% provine dintr-un program de lansatoare pentru care țara noastră a fost admisă cu o participare de 1,1%, proporțional cu indicatorii PE și OCDE privind venitul național net. Diferența nu este de natură tehnologică, ci exclusiv politică. În ciuda posibilităților de majorare a contribuției prin decizii guvernamentale simple, actuala clasă politică a ales intenționat să blocheze sectorul, refuzând participarea și finanțarea programelor ESA. Reducerea contribuției României la ESA cu circa 35% reprezintă o amputare strategică a cercetării autohtone, nu o economie bugetară.

2. Cum a fost neglijată cercetarea: standarde dificile fără fonduri

Fabricarea componentelor pentru lansatoare și misiuni spațiale impune respectarea unor norme extrem de riguroase, implicând costuri ridicate și cicluri extinse de testare. Niciun actor industrial nu poate atinge aceste standarde fără sprijin național consistent, anterior participării la competițiile ESA. Rolul statului este determinant – însă clasa politică românească l-a abandonat complet.

În majoritatea statelor membre ESA există programe naționale dedicate exact acestui scop. România a derulat un astfel de program, numit STAR, care a funcționat în primul deceniu de integrare în ESA. În 2018, acest program a fost abrupt întrerupt, fără explicații logice, de către factorii politici responsabili de cercetare și tehnologie. Această decizie a transmis un semnal negativ: cercetarea nu mai este o prioritate națională.

Mai grav, Ministerul Cercetării a refuzat să trimită către ratificare extinderea pe trei ani a acordului de suport ESA pentru România, deși documentul fusese semnat oficial de ESA și statul român prin Ministerul Afacerilor Externe și Președinție. Legat de această decizie politică, rezultatul direct a fost pierderea a 15 milioane de euro, fonduri destinate exclusiv României, pentru programul științific ESA – cel mai prestigios din Europa – cu un coeficient de multiplicare estimat între 10 și 14.

Deși Corpul de Control al Guvernului a constatat oficial gravitatea situației, actuala conducere politică nu a oferit explicații publice, nu și-a asumat responsabilitatea și nu a intervenit pentru remediere. Industria, universitatea și partenerii internaționali au recepționat un singur mesaj: România nu are o strategie solidă de cercetare, ci doar improvizație și abandon.

3. Ariane 6, MTCR și securitatea națională – o oportunitate ratată din motives politice

Participarea României la construcția rachetelor cu sarcină utilă peste 500 kg pe orbită la 300 km ar facilita aderarea la Regimul de control al tehnologiei rachetelor (MTCR), un acord internațional care reglementează exportul de tehnologii sensibile în domeniul sistemelor de armament fără pilot, reducând riscul proliferării armelor de distrugere în masă.

Astăzi, 35 de state fac parte din MTCR. Printre ele se regăsesc și Cehia, Polonia, Ungaria și Bulgaria – unele cu sprijin geopolitic discutabil. România, deși dispune de infrastructură și resurse în domeniu, a fost exclusă nu din motive tehnice, ci din cauza lipsei voinței și competenței politice.

Participarea la proiecte precum Ariane 6, Vega-E și Space Rider ar oferi României un argument solid, credibil și dificil de contestat pentru reluarea candidaturii la MTCR. Cu toate acestea, dezorganizarea instituțională a domeniului spațial, între o Agenție Spațială slabă și un Minister al Cercetării incapabil, face imposibilă implementarea unei inițiative strategice în acest sens.

În contextul conflictului de la granițele României și al Strategiei Naționale de Securitate și Apărare, ignorarea domeniului spațial și cercetării avansate reprezintă o decizie politică inconștientă. Demersul din 2022, de a plasa coordonarea spațiului în subordinea directă a Guvernului, a fost blocat de Ministerul Cercetării, ceea ce a dus la eliminarea specialiștilor din sistem, nu la consolidarea acestuia.

România nu a eșuat pe scena spațială, ci a fost împinsă în deriva de propria clasă politică. Inginerii, cercetătorii și industria au livrat, în timp ce politicienii au redus, amânat și abandonat. Reducerea cu 35% a contribuției la ESA, blocarea programelor naționale și distrugerea continuității instituționale nu reprezintă simple erori administrative, ci decizii politice care condamnă România la insignifianță tehnologică.