În doar cinci zile, Alex Stoian a evoluat în două partide care, prin contraste, reflectă mai clar situația fotbalului românesc decât toate conferințele de presă adunate. Marți, la Chiajna, în tricoul echipei naționale U19, împotriva Islandei (3-0, victorie a României și calificare în Turneul de Elită). Sâmbătă seara, pe Arena Națională, în Superliga, în confruntarea cu Petrolul. Două competiții, două ritmuri, același tânăr de 18 ani. A marcat în ambele, demonstrând că instinctul său de atacant nu ține cont de context. Însă, corpul său ne-a dezvăluit altceva.

Remarcile lui Andrei Vochin după golul marcat de Alex Stoian în partida FCSB – Petrolul 1-1

Marți, după aproximativ o jumătate de oră, Adi Dulcea era pregătit să fie înlocuit. Era epuizat fizic, sufocat de ritm, presing și alergare continuă. La juniori, da, la juniori! La pauză, a rămas la vestiar. Sâmbătă seara, în campionatul nostru de top, a rezistat confortabil peste o oră de joc. A avut timp, spațiu și respirație. Și atunci apare întrebarea pe care fotbalul românesc o evită cu prețul mizei: cum se face că un meci internațional U19 poate fi mai intens decât meciurile de astăzi din prima divizie?

Nu există antrenor fizic care să transforme un adolescent în două zile. Nu există program miraculos de refacere. Există doar realitatea: fotbalul românesc se practică prea lent. Prea comod. Prea lipsit de agresivitate constructivă. Între presing și „să vedem ce iese”, alegem a doua variantă. Între duel și pasă înapoi la portar, preferăm să evităm riscul. Și ne mirăm apoi de ce adversarii ne presează încă din primul minut la echipa națională.

Este emblematic faptul că un jucător de 18 ani, încă în proces de învățare a fotbalului adult, percepe mai multă intensitate și efort fizic într-un meci de juniori decât într-o competiție de seniori. La U19, sunt esențiale sprinturile, reacțiile rapide și contactele dure, în timp ce în Superliga rămâne mult spațiu pentru reflecție, control și observație. Ne întrebăm atunci de ce fotbaliștii români ajung în străinătate și par depășiți de ritm.

Adevărul este simplu: intensitatea nu se învață după vârsta de 20 de ani. Ea trebuie formată, cultivată și repetată până devine reflex. Dacă liga noastră evită confruntările fizice și provocările dure, îi pregătește în mod implicit pentru lipsa de rezistență. Astfel, devin practicanți ai pasei sterile, ai statistilor false și ai iluziilor deșarte.

Concluzia tristă exprimată de un cunoscut jurnalist în FANATIK

România are talent. Stoian este o dovadă recentă în acest sens. Însă talentul fără intensitate rămâne doar o imagine frumoasă pe perete. Până când Superliga nu va ridica nivelul jocului, echipele nu vor alerga, nu vor presa și nu vor presa agresiv, vom continua să suferim internațional. Vom merge în baraje, vom spera la miracole și vom analiza detalii minore.

Trist, dar corect: nu lumea internațională ne este prea puternică, ci noi suntem prea comozi. Până când nu vom înțelege că fotbalul modern înseamnă intensitate, nu posesie pasivă, vom rămâne unde suntem — în suferință, emoții și șanse limitée. Tinerii precum Alex Stoian vor resimți dificultăți, însă vor continua să demonstreze diferența. Numai dacă ne dorim să o vedem.

PS. În același meci cu Islanda U19, Toma, celălalt tânăr jucător al FCSB, a fost cel mai bun de pe teren, menținând ritmul până la final. Cu toate acestea, antrenorul său a preferat să-l păstreze în rezervă până în minutul 64, iar după o performanță solidă ca extremă stângă, l-a mutat în defensivă pe postul de fundaș dreapta. De ce a fost astfel și Charalambus, marți, la Chiajna, în ciuda ploii torențiale?