Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAȚ) a publicat Proiectul de strategie de securitate națională pe care îl propune spre aprobare Parlamentului. Analiza acestei inițiative, precum și informațiile disponibile până acum, inclusiv prezentarea realizată de dl Nicușor Dan, Președintele executiv nevalidat, relevă o viziune care poate reprezenta o potențială amenințare la adresa stabilității României.

1. APĂRARE SAU SECURITATE NAȚIONALĂ?

Deși documentul elaborat de CSAȚ este prezentat ca strategie de apărare, în realitate acesta formulează o strategie de securitate.

Se evidențiază faptul că autorii nu diferențiază clar termenii. Ei asociază conceptul de securitate, mai cuprinzător, care include și dimensiunea militară, cu cel de apărare, referit la răspunsul la agresiuni externe directe.

Degradarea sistemului educațional sau instabilitatea din regiunile învecinate sunt amenințări la adresa stabilității unui stat, însă acestea nu pot fi contracarate exclusiv prin mijloace specifice apărării. În războiul hibrid, apărarea nu se limitează la utilizarea resurselor militare, dar această diferență nu justifică echivalarea celor două concepte.

În 1989, armata a fost utilizată împotriva protestatarilor români care cereau schimbarea regimului politic. Atunci s-a afirmat – și pe bună dreptate – că forțele armate naționale au ca misiune exclusivă apărarea statului de atacurile externe, nu și represiunea propriilor cetățeni. Implicarea armatei în astfel de evenimente a fost considerată o crimă.

Instituțiile responsabile pentru menținerea ordinii interne sunt altele – poliție, jandarmerie, servicii de informații interne etc. În orice regim democratic, dar și în cel autoritar, se evită implicarea armatei în operațiuni interne vizând cetățenii. În cazuri speciale, cum ar fi puciurile, armata poate fi implicată, dar aceste situații sunt excepții.

Nu cred că autorii strategiei intenționat plănuiesc utilizarea mijloacelor militare pentru menținerea regimului actual sau a ordinii interne, însă subconștientul lor le poate da o astfel de impresie. Aceasta sugerează că, în final, actualii conducători, confundând securitatea cu apărarea, ar fi dispuși să recurgă din nou la armă împotriva propriilor cetățeni.

Este important de făcut diferența între amenințare și pericol. Înarmarea excesivă a unui vecin – precum Rusia sau Ucraina – reprezintă un pericol, dar nu și o amenințare directă, atâta timp cât interesele strategice sunt în concordanță și relațiile diplomatice, economice și culturale sunt stabile. Răspunsul la o amenințare implică strategii de apărare, iar la un pericol, strategii de securitate.

Conceptul de securitate este mai abstract, cerând o abordare mai sofisticată. Apărarea, în schimb, reprezintă un termen mai concret, ușor de înțeles chiar și de către cei cu mai puțin pregătiți. Această diferență explică, probabil, confuzia din documentul CSAȚ.

În orice caz, această situație reflectă lipsa de cunoaștere și competența precară a celor responsabili în cadrul instituției. Dacă nu înțeleg corect conceptele, cum pot formula concluzii clare și soluții eficiente?!

2. CUM ÎȚI APERI CETĂȚEANUL FĂRĂ A PROTEJA CETATEA?

Se afirmă că obiectivul Strategiei este nu apărarea statului, ci protejarea cetățeanului. Adică, cetățeanul este decuplat de cetate. Nu apărăm cetatea, ci pe locuitorii acesteia (sic!).

Deși pentru unii această exprimare populistă poate suna bine, ea, de fapt, reprezintă un slogan și nu o strategie realmente aplicabilă, fiind o potențială amenințare la adresa securității naționale, inclusiv a celei militare.

Un cetățean fără cetate este un individ fără identitate. O societate dezafiliată de politic înseamnă o societate lipsită de putere. Dacă securitatea statului ar fi compromisă, dar cea a cetățeanului ar fi garantată, atunci s-ar putea accepta o astfel de situație; însă, invers, nu este posibil. Statul are ca misiune fundamentală apărarea securității cetățenilor. În absența acestui fundament, cetățenii rămân fără protecție și sunt nevoiți să se refugieze în forme vechi de socializare.

Neglijarea apărării statului în favoarea securității cetățenilor înseamnă pierderea identității naționale și a suveranității. În absența statului și a identității naționale, cetățenii nu mai pot proteja interesele proprii și sunt obligați să se asocieze cu entități supra sau infranționale pentru a-și asigura protecția. Fără stat, nu există garanții și protecție reală. În acest context, oferirea de concesii unor puteri externe slăbește și mai mult autoritatea națională și promovează o conformare subordonată intereselor globale.

Abandonarea conceptului de stat ca entitate suverană în favoarea unei societăți globale lipsite de identitate națională echivalează cu sfârșitul democrației. În loc să fie un popor unit, națiunea devine o masă lipsită de coeziune, controlată de potențatori globali. Strategia promovează, astfel, o concepție de tip taliban, sacrificând stabilitatea națională pe altarul globalismului cultural și ideologic.

3. „INDependentă și solidară”

Se avansează ideea unui concept nou, precum „independența solidară”, fără explicații clare sau definire precisă a termenilor. În cea mai bună interpretare, acesta poate însemna o reconciliere între evitarea dominației externe și evitarea izolării, promovând o formă de cooperare încordată.

Unele interpretări sugerează că independența devine subordonată interdependenței, fiind exprimată prin cooperare cu altele pentru interese comune, nu exclusivitate. Dacă acesta ar fi sensul, am putea bănui o influență suveranistă sau conservatoare, în contextul sferei naționale.

Însă, în contextul întregii strategii, această expresie pare a favoriza o viziune globalistă neofascistă, apropie de doctrina lui Brejnev privind „suveranitatea limitată”, ce implică cedarea voluntară a suveranității în favoarea unei „solidarități” controlate de forțe externe, prin subordonare și renunțare la interesele naționale.

Se pune întrebarea: «independență față de cine?» și «solidaritate cu cine?». Răspunsurile implicite indică o dependență de națiuni suveraniste și o solidaritate cu puteri globaliste, indiferent de interesele naționale. Iulian Fota evidențiază că, utilizând această formulare, se urmărește o separare deliberate între „independență” și „solidaritate”, pentru a justifica cedări de suveranitate în favoarea agendelor globaliste, în stil ceaușist.

4. „Sanțuni economice”: o amenințare neglijată

Deși sunt evidente riscurile și efectele sancțiunilor economice secundare, Strategia le ignoră. În contextul dependenței globale, astfel de măsuri nerealiste pot deveni instrumente de război economic, afectând în primul rând interesele României.

Sancțiunile impuse Rusiei au avut un impact major asupra economiei Uniunii Europene, dependentă de energia rusească. Sancțiunile secundare asupra Chinei au blocat industrii americane dependente de resursele rare și microprocesoare. Încercările de sancțiuni asupra Indiei au condus această țară către alianțe strategice alternative.

Ruperea lanțurilor globale de aprovizionare nu aduce soluții reale, ci agravează criza, crescând costurile și instabilitatea economică, ceea ce poate duce la conflicte majore la scară mondială. Politicile de ocolire a sancțiunilor nu aduc decât consecințe negative, iar utilizarea războiului economic nu reprezintă o strategie viabilă pentru securitatea națională.

Autorii strategiei nu analizează consecințele sancțiunilor ilegale asupra României și nu prevăd măsuri eficiente pentru contracarare. Astfel, România se află în postura de victimă colaterală a unor jocuri geopolitice, afectată economic și strategic, fără o strategie clară de apărare.

Răspunsurile strategice propuse, precum acțiunile de tip „foc prieten”, nu fac decât să aprofundeze vulnerabilitățile naționale și să legitimeze o dependență crescută față de influențele externe, compromițând autonomia și suveranitatea țării.

5. „Puterea ONG-urilor”

Diferența de performanță între administrația publică și societatea civilă devine evidentă în analiza Strategiei. Fără explicații clare privind criteriile de comparație, documentul promovează ideea că ONG-urile pot și trebuie să fie principalele forțe de decizie, peste stat și instituțiile sale.

Istoric, revoluția bolșevică cerea ca „toată puterea să fie dată sovietelor de muncitori și soldați”, iar în prezent dl Nicușor Dan solicită transferul „către societatea civilă” (adică ONG-uri). Această abordare subminează rolul și autoritatea statului în procesul democratic.

Fiecare ONG reprezintă interese limitate ale unor minorități, ceea ce contravine principiilor unității naționale. Promovarea suprematiei ONG-urilor pentru conducerea țării, fără a se supune controlului popular majoritar, reprezintă o subminare a democrației și suveranității.

Problema competenței administrative și a performanței statului, rămasă nerezolvată din anii ’90, trebuie însă să fie prioritizată în reforme. Grupurile socio-profesionale independente, care au reușit să-și rezolve problemele fără intervenția statului, nu justifică înlocuirea totală a instituțiilor publice cu ONG-uri. Trecerea la o societate dominată de ONG-uri și respingerea statului suveran și democrației reprezintă o tendință periculoasă a globalismului.

Strategia promovează, în mod insidios, ideea că statul nu mai este necesar, că democrația trebuie substituită de societatea civilă controlată de interese externe și de potențatori globali. Această viziune duce la distrugerea identității naționale și a coeziunii sociale.

6. Puteri autoritariste și organizații internaționale

Concentrarea unor forțe autoritariste și slăbirea instituțiilor internaționale sunt prezentate ca o altă amenințare pentru securitatea României. În fapt, aceste observații sunt superficial concepute. Existența acestora este legată de rute suveraniste și anti-globaliste.

Instituțiile internaționale precum ONU, OSCE sau WTO, care promovează diplomația multilaterală și o ordine mondială bazată pe egalitatea suverană, sunt vizate ca impotente în fața pericolului. În realitate, acestea sunt frâne în calea globalismului și pot fi eliminate sau subordonate prin intervenții politice și strategice.

Crearea unei noi ordini mondiale, globalistă, acționând independent de aceste instituții, este obiectivul urmărit. Aceasta implică consolidarea unei puteri globale, care să stabilească și să impună reguli fără a mai fi nevoie de organismele tradiționale, redefinind astfel suveranitatea și autonomia națiunilor.

Statele democratice precum SUA, Marea Britanie și Franța sunt considerate legitime datorită respectării principiilor liberale, în timp ce Rusia și China, suveraniste și iliberale, sunt percepute ca amenințări. Războiul pentru influență și control global devine mai acut, în timp ce ONU este slab și incapabil să asigure ordinea internațională.

Prin aceste mecanisme, lumea se îndreaptă spre un conflict global permanent, unde „cei buni” și „cei răi” se luptă pentru dominație, iar neutralitatea este exclusă. În acest context, strategia de afirmație națională devine un instrument al unui conglomerat globalist anti-național.

7. Cenzura informației și restricționarea libertății de exprimare

Progresul digital și influența rețelelor sociale creează riscuri de dezinformare și manipulare care trebuie reglementate, avertizează Strategia. În consecință, se propune controlul politic al discursului public pe aceste platforme.

Se argumentează reducerea libertății de exprimare și a libertății de conștiință. Libertatea presei, pe vremuri considerată o componentă esențială a securității, este acum reinterpretată ca potențială amenințare, iar discursul public devine supus controlului.

Deși expresii negative precum minciunile, calomnia, limbajul vulgar și instigarea la ură proliferează pe rețelele sociale, Strategia nu recunoaște că încălcări ale libertăților fundamentale sunt comise chiar de către instituțiile publice sub pretextul „apărării” și „eliminării pericolului”.

Cine exercită cenzura? În esență, doar statul, ca entitate cu monopol al violenței. Astfel, „monopolul adevărului” devine o certitudine, iar dreptul la opinie și libertatea de exprimare sunt limitate prin control și interdicții. Constituția, în realitate, este suspendată.

Societatea fragmentată, în care statul concentrează puterea în domeniul coercitiv, creează o stare de haos și autoritarism. Sistemul devine distopic, iar identitatea națională și coeziunea socială sunt puse în pericol. În această paradigmă, orice încearcă să contracareze controlul total al statului devine periculos și inacceptabil.

(Va urma)

Autor: Adrian Severin