În cadrul unei operațiuni de combatere a traficului de droguri în regiunea Caraibelor, în special dinspre Venezuela, Statele Unite au mobilizat cea mai mare navă militantă, USS Gerald Ford. Naval Technology oferă o prezentare detaliată a clasei din care face parte această navă de război, considerată cea mai performantă, versatilă și letală platformă navală din lume.

Clasa Gerald R. Ford reprezintă o flotă de portavioane cu propulsie nucleară (CVN), dezvoltată de divizia Newport News Shipbuilding (NNS) a companiei Huntington Ingalls Industries (HII), în cadrul programului CVN-21 al Marinei militare americane.

În ianuarie 2007, Marinele americane au anunțat construcția unei noi clase de portavioane, Gerald R. Ford. Primele patru nave din această clasă sunt USS Gerald R. Ford (CVN-78), USS John F. Kennedy (CVN-79), USS Enterprise (CVN-80) și USS Doris Miller (CVN-81).

Portavionul USS Gerald R. Ford a fost predat Marinei americane în mai 2017 și a intrat în serviciu în iulie același an, înlocuind USS Enterprise (CVN 65), retras după peste cinci decenii de activitate.

Proiectarea portavioanelor din clasa Gerald R. Ford

Cu un deplasament de aproximativ 100.000 de tone, portavioanele din această clasă sunt superioare celor din clasa Nimitz, fiind mai mari, dar pot găzdui cu între 500 și 900 de membri mai puțin ai echipajului.

Navele din clasa Ford integrează 23 de tehnologii noi sau modernizate comparativ cu cele din clasa Nimitz.

Dimensiunile acestor portavioane sunt: 333 metri lungime, 40,8 metri lățime, iar puntea de zbor are o lățime de 78 de metri.

Automatizarea a fost un criteriu esențial în reducerea necesarului de personal, obținându-se astfel o performanță crescută în programul CVN 21.

Principalele diferențe operaționale față de clasa Nimitz includ o creștere cu circa 150% a capacității de generare și distribuție a energiei electrice pentru susținerea tehnologiilor avansate ale navei, o rată de lansare a aeronavelor militare de până la 160 pe zi (față de 140), precum și o toleranță la greutate și stabilitate de-a lungul vieții utile de 50 de ani. Interoperabilitatea a fost, de asemenea, o cerință-cheie în proiectare.

Dezvoltarea navelor din clasa Gerald R. Ford

Prima componentă de oțel pentru portavionul USS Gerald R. Ford a fost tăiată în august 2005. Lăcașul a fost plasat în noiembrie 2009.

Atât lansarea, cât și primul contact cu apa au avut loc în noiembrie 2013.

Testarea ancorei s-a finalizat în iunie 2014, iar în mai 2015, Marinele militare au testat sistemul electromagnetic de lansare a aeronavelor (EMALS) de pe portavion. Nava s-a întors la NNS pentru lucrări post-livrare în iulie 2018.

Construcția portavionului USS John F. Kennedy a început în februarie 2011, iar carena sa a fost pusă în iulie 2015. Nava a fost lansată în decembrie 2019.

Prima componentă de oțel pentru USS Enterprise a fost tăiată în august 2017. Aceasta reprezintă a noua navă cu acest nume și va înlocui portavionul USS Dwight D Eisenhower, programat pentru scoatere din uz în 2029.

Ceremonia de instalare a chilei pentru USS Enterprise a avut loc în august 2022 la șantierul naval NNS. Nava este planificată pentru livrare până în septembrie 2029.

Piesa inițială de oțel pentru USS Doris Miller a fost tăiată în august 2021. Carena va fi pusă în 2026, iar livrarea Marinei americane se va realiza în februarie 2032.

NNS realizează de peste 60 de ani portavioane pentru Marina americană

Toate portavioanele Marinei militare americane sunt construite de NNS încă din anii ’60. Compania și-a extins facilitățile de proiectare și asamblare navală, incluzând un atelier nou pentru prelucrare grosieră a tablei, o presă modernizată, facilități acoperite de asamblare și o macarală cu capacitate de 1.050 de tone.

NNS utilizează o suită avansată de instrumente CAD, precum software-ul CATIA, pentru simularea proceselor de fabricație și un mediu virtual Cave pentru testare și planificare.

Designul carenei navelor din clasa Gerald R. Ford este similar cu cel al portavioanelor din clasa Nimitz, incluzând același număr de punți.

USS Gerald Ford dispune de diverse sisteme radar moderne. Configurația internă a navei și designul punții de zbor au suferit modificări semnificative. Zonele inferioare ale punții sunt adaptabile, reconfigurabile rapid pentru diferite operabilități și instalarea de echipamente noi în zonele de comandă, planificare și management.

Northrop Grumman a dezvoltat pentru clasa Gerald R. Ford un sistem avansat de propulsie nucleară, dotat cu două reactoare, patru arbori și un sistem zonal de distribuție a energiei electrice.

Capacitățile portavioanelor din clasa Gerald R. Ford

Portavionul poate găzdui până la 90 de aeronave, inclusiv avioane F-35 Joint Strike Fighter, F/A-18E/F Super Hornet, E-2D Advanced Hawkeye, dronele de atac electronic EA-18G Growler, elicoptere MH-60R/S și alte vehicule aeriene neangajate.

Odată cu nevoia de a crește frecvența de lansare a aeronavelor, pentru a ajunge la 220 de operațiuni zilnice în situații de criză intensă, au fost realizate modificări de design ale punții de zbor.

Puntea de zbor utilizează trei lifturi laterale, în loc de patru, iar zonele de parcare și stațiile de reîncărcare sunt amplasate strategic pentru eficiență maximă.

Portavioanele sunt echipate cu Sistemul de Lansare Electromagnetică a Aeronavelor (EMALS) dezvoltat de General Atomics Systems Group (GA-EMS), înlocuind catapultelor pe bază de abur C-13.

Sistemul de blocare a vântului (AAG) de ultimă generație contribuie la operațiuni eficiente și sigure.

Capacitatea armamentelor la bord

Portavioanele din clasa Gerald R. Ford pot fi echipate cu rachete Sea Sparrow, pentru defensiva împotriva rachetelor antinavă de mare viteză și manevrabilitate ridicată.

De asemenea, acestea dispun de resurse de rachete și tunuri pentru avioane de vânătoare, bombe și rachete aer-sol, precum și torpile și încărcături de apărare pentru lupta anti-submarin.