Tot ce se întâmplă în lume în prezent reflectă conflictul dintre vechea ordine unipolară degradata și noua structură geopolitică pluricentrică (nu multipolară) în formare. Până la clarificarea acestui dezechilibru, vom trăi într-o stare de haos global.

În cadrul acestui conflict, unul dintre cele mai periculoase narative este cel conform căruia confruntarea s-ar desfășura între forțe bune și rău, între democrație și dictatură, între libertate și opresiune. Acest discurs trebuie combătut.

Strategia de manipulare are două scopuri principale:
i. Pe plan intern, la nivel național, să determine populația să susțină războiul și să accepte restricții asupra drepturilor civile;
ii. Pe plan extern, la nivel global, să mobilizeze sprijinul altor state pentru părțile beligerante, eliminând posibilitatea de neutralitate, deoarece între cei „buni” și „răi”, între „victimă” și „agresor”, nu poate exista neutralitate.

Efectul cel mai grav al înlocuirii conflictului geopolitic cu unul moral sau ideologic este pierderea capacității de negociere și compromis: în privința valorilor nu pot fi acceptate concesii; mai mult, lipsa actorilor neutri duce la absența mediatorilor pentru pace.

Rezumatul este că este necesară o acțiune energică pentru deziderogenizarea conflictului și pentru eliminarea mitului confruntării morale. Nu este vorba despre moralitate, ci despre interese și diferențe de viziune asupra ordinii globale: pe de o parte, fragmentarea securității, centralizarea decizională sau unilateralismul, precum și asimetria sau dezequilibrul între puteri, iar pe de altă parte, indivizibilitatea securității, descentralizarea deciziilor și multilateralismul, echilibrul între puteri.

România și statele cu caracter similar tind, în mod obiectiv, spre cea de-a doua variantă; guvernele românești care se îndepărtează de la promovarea acesteia acționează din motive subiective, fie din naivitate, fie sub influența presiunilor externe cărora nu le pot contracara.

Aceeași atitudine o adoptă, în mod logic, și statele din Orientul Mijlociu, inclusiv Israelul, dacă acesta ar renunța la rolul de alter ego american în regiune.

MILITARIZAREA PROTECȚIONISMULUI

În mod obișnuit, protecționismul reprezintă un instrument economic menit să sprijine dezvoltarea companiilor autohtone și să le întărească în competiția internațională. Scopul unui astfel de protecționism nu este să slăbească alte state, ci să creeze condiții favorabile creșterii naționale.

În lipsa altor mijloace de a-și menține dominația mondială și a unei oferte pozitive pentru a obține consensul internațional în menținerea rolului de garant suprem al ordinii globale, Statele Unite au transformat protecționismul economic într-un instrument geostrategic de slăbire a actorilor suverani, ca pretext pentru extinderea unei ordini globale unipolare.

Rezultatul este o „protecionism militarizat” sau „militarizarea protecționismului”, aplicată prin sancțiuni economice menite să schimbe raporturile de forță globale. Aceste sancțiuni reprezintă componente ale unui război economic global, înlocuind sau completând conflictul armat, într-un război total sau hibrid, pregătit și pe timpul acțiunii militare.

Aceasta strategie poate fi contracarată doar prin solidaritatea actorilor afectați, care trebuie să se unească și să susțină interesele naționale.

EVOLUȚII STRATEGICE ÎN ASIA, „SECOLUL ASIEI”

În contextul conflictului mondial actual, unde desenarea noii ordini globale este în derulare, principalele lupte și schimbări au loc în Asia sau la porțile acesteia. Aceasta este o altă justificare pentru numirea acestui secol „Secolul Asiei”.

Zonele de conflict includ Iran, Irak, Siria, Liban, Yemen, Libia, Sudan, Gaza, Cisiordania, Pakistan, India, Thailanda, Cambogia, Peninsula Coreea, Marea Chinei de Sud, Armenia și Azerbaidjan (parțial), precum și Afganistan și Nepal. În această prezentare, nu le voi analiza pe toate, ci mă voi concentra pe evoluțiile strategice majore.

Cele mai importante sunt: consolidarea relațiilor Iran cu statele arabe din Golf, normalizarea relațiilor între China și India, pactul de sprijin reciproc militar dintre Arabia Saudită și Pakistan (țară nuclearizată), vânzarea de rachete chinezești către Egipt pentru echilibrarea capacităților militare, consolidarea autonomiei strategice a Turciei, precum și apariția unei trilaterale stabilizatoare în Orientul Mijlociu și Asia Centrală, cu impact în Africa de Nord.

De asemenea, se conturează patru triade strategice: Rusia–China–Iran, Rusia–China–India, Turcia–Pakistan–Iran și Rusia–China–Turcia, care formează structuri de rezistență ale unei arhitecturi de securitate asiatice coerente și integrate noii ordini globale postamericane.

Aceste evoluții, deși încă în stadiu incipient, sunt indicii clare ale posibilităților de atingere a obiectivelor, având în vedere inițiativele actorilor regionali și consolidarea alianțelor strategice.

TREI OBSERVAȚII ESENȚIALE

Nu voi analiza în detaliu aceste aspecte, ci voi prezenta trei concluzii esențiale.

În această configurație geopolitică emergentă, dinamicile precum BRICS, OCS, ASEAN și cooperarea statelor din Golf vor juca un rol fundamental, iar Organizația pentru Cooperare Economică la Marea Neagră poate avea și ea o contribuție în această perspectivă optimistă, sau mai puțin.

În cadrul acestei noi arhitecturi, solidaritatea între actorii regionali este vitală. Orice compromisuri cu forțele globale decadente din afara Asiei, care afectează interesele actorilor locali, sunt interzise. Actorii internaționali externalizează conflictele regionale și urmăresc interese geopolitice proprii.

Național, Rusia trebuie menținută unită, fără dezmembrare sau înfrângere strategică. La fel, Iranul trebuie protejat de intervenții externe și distrugere strategică. Siria, la rândul său, trebuie să rămână în suveranitate și să fie protejată de ocupații sau influențe externe nedorite.

Principalul motiv nu este simpatie pentru aceste state, ci necesitatea evitării unor drame geopolitice globale. Menținerea parteneriatului Rusia–China, precum și relatiile strategice dintre China și India sau Pakistan, rămân prioritare, indiferent de obstacole și tentativele de divizare.

Este esențial ca Japonia și Coreea de Sud să fie parte a acestei configurații, pentru a realiza o alianță pan-asiatică de cooperare și securitate, fiind convinsi că relația cu Asia continentală este mai benefică decât statutul de protectorat al SUA.

REEDUCAREA SUA-ALTĂ PERSPECTIVĂ

SUA nu trebuie excluse, ci integrate în noua ordine globală. Președintele Donald Trump, poate din instinct sau calcul, a deteriorat ordinea mondială americană. În același timp, lumea are nevoie de SUA, chiar dacă sunt o superputere în declin, precum și de Rusia.

Politicile ascendente ale Asia trebuie să vizeze nu excluderea, ci integrarea SUA în noua arhitectură multiplacentrică globală. Doar astfel, prin acțiune concertată a Asiei, Eur-Asiei și Afro-Asiei, SUA poate fi determinată să renunțe la „pacea prin forță” și să adopte o combinație favorabilă păcii prin cooperare, partaj și smerenie.

EUROPA, VIESPARUL UCRAINIAN ȘI RĂZBOIUL PE DOUĂ FRONTURI

Construirea unei ordini globale pluricentrice în „Secolul Asiei” necesită implicarea Uniunii Europene ca actor global și promovarea păcii și dialogului diplomatic, în tandem cu puterile emergente din Asia și contrapartida cu Rusia și SUA. În contextul conflictului din Ucraina, Europa și-a pierdut influența strategică, fiind prinsă în capcana războiului și interesele dominante ale Occidentului.

Conflictul din Ucraina are o miză globală, reprezentând nu doar o dispută teritorială sau politică, ci o luptă pentru stabilirea ordinii mondiale, unde elitele occidentale trebuie să regândească relațiile și alianțele, căutând o conviețuire pașnică cu valorile din Est.

Războiul are ca actor principal Rusia, iar Occidentul, în special SUA și UE, îl implică în jocul său, încercând să-și impună propriile interese. SUA, deținând controlul, încearcă să se retragă din conflict, lăsând UE și NATO să suporte consecințele acestuia.

Europa nu poate adopta o poziție unitară din cauza lipsei de viziune și a prejudecăților, precum și a dorinței de a beneficia de pe urma conflictului. Orice soluție limitată la un armistițiu temporar nu va rezolva criza, ci va perpetua status quo-ul, menținând destabilizarea și tensiunea latentă.

Întârzierea unei decizii de pace riscă să mențină Europa într-un blocaj, ce poate conduce spre deteriorare economică și politică. Numai o înfrângere decisivă a conflictului ar putea debloca situația și ar putea conduce la reluarea unui drum de stabilizare pentru întreaga regiune.

Un război pierdut de UE ar putea crea condiții pentru reevaluarea și revitalizarea rolului său în lumea globalizată, în timp ce menținerea în conflict va adânci criza și va prelungi suferințele.

O înfrângere totală le-ar putea permite europenilor să revină la o poziție de influență redusă, dar semnificativă, sprijinind o reconfigurare a ordinii globale și promovând o reluare a dialogului pentru o nouă arhitectură de securitate și echilibru mondial.

Este crucial ca Europa să-și reevalueze immediate poziția și să accepte o strategie coerentă pentru depășirea crizei, pentru a se putea reintegra în sistemul global și a contribui la consolidarea păcii și stabilității internaționale.

Cu cât va pierde mai rapid și mai categoric, cu atât mai devreme va putea relua drum spre statutul de actor influent în sistemul internațional, fiind parte a reformelor globale pentru o pace durabilă și un echilibru global.

Pentru atingerea acestor obiective este nevoie de o acțiune coordonată a tuturor puterilor din Sudul global, care nu urmăresc izolarea UE, ci readucerea acesteia pe o traiectorie rațională și echilibrată, dezbărată de prejudecăți ideologice și politice.