Când spui Armstrong, îți vin în minte două personaje remarcabile: Louis, cu trompeta lui care încântă lumea, și Neil, astronautul care a pășit pe Lună și a marcat istoria.

„N-a văzut nici galben. Misiune îndeplinită”

Acum avem și noi un Armstrong. Danny Armstrong. Joacă pentru Dinamo și, deși nu a cucerit nicio galaxie și nici nu ne-a încântat cu melodii memorabile, a reușit să cucerească o altă sferă: nervii adversarilor.

Venit de curând în România, „Armstrong-ul de la Ștefan cel Mare” a înscris deja patru goluri și o pasă decisivă, performanță remarcabilă pentru un debutant, dar se distinge prin altceva mult mai eficient: provocarea. Subtilă, insistentă, uneori perfidă. Nu iese în evidență prin joc, ci prin efect. Creează oportunități, dar și eliminări.

În partida trecută, Dinamo – Farul, Cristi Ganea nu a fost primul pe listă, ci primul țap ispitit. Nu, el nu a ripostat, atacându-l pe Armstrong. Ba din contră – a fost vizat. Ba chiar rănit. Dar s-a abținut. Cu greu. Pentru că Armstrong știe exact cât să depășească limita. Cât să enerveze fără a ajunge la agresivitate. Cât să provoace fără a încălca flagrant regulamentul.

Seara trecută a urmat Bancu. Căpitanul Craiovei nu a suportat provocarea lui Ganea. Armstrong l-a contactat aparent neintenționat chiar în prima lor interacțiune în meci, după care i-a șoptit ceva la ureche. Nu știm ce, pentru că Armstrong știe să fie subtil. Cu siguranță nu „Ce lume minunată”. După câteva minute, Danny l-a contactat din nou, chipurile fără intenție, un pas mic pentru el, dar unul uriaș pentru Dinamo pentru a reintra în joc. Pentru că Bancu a ripostat cu un șut în piept. Nicu a plecat la cabine, adversarul n-a primit niciun cartonaș galben. Misiune îndeplinită.

„Armstrong nu e vreun mare fotbalist. Dar contează. Influențează. Decide”

Este evident: Armstrong nu este fotbalistul tipic. Nu impresionează prin calități tehnice excepționale, nu ridică tribunele în picioare. Dar are alt talent: scoate adversarii din minți. Are acel ceva ce transformă un duel banal într-o luptă pentru nervi.

Armstrong nu schimbă ritmul jocului, ci echilibrul psihologic. Este tipul de jucător care nu te învinge cu mingea, ci te obligă să te învingi singur. Nu are nevoie de driblinguri, ci de câteva secunde în care să-ți strecoare îndoiala, furia, greșeala.

Dacă Louis Armstrong ne-a spus că „e o lume minunată”, iar Neil Armstrong a făcut pași spre viitor, „al nostru” Armstrong ocolește regulamentul și-și lasă adversarii… în vestiar.

Armstrong nu este un fotbalist de excepție. Dar contează. Influențează. Decide. Cu Bancu, Dinamo a scăpat de o presiune. Cu Ganea, și-a creat un avantaj moral. Și până când adversarii vor învăța să nu mai muște din momeală, Armstrong va continua pe teren, zâmbind discret. Cine știe, poate într-o zi îl vom auzi cântând după un meci: „I see red cards… so many red cards…”

Dar toate aceste acțiuni le va putea efectua doar până când arbitrii se vor înțelege cu comportamentul său. Deocamdată, a scăpat de două ori. Data viitoare s-ar putea să nu-i mai iasă.